Week-endul trecut am fost cu niste prieteni la mama naibii, pe undeva mai la nord de Navodari, pe malul lacului Sinoe, intr-o expeditie de pescuit. Ca daca tot se anuntasera ultimele zile cu soare, inainte de venirea frigului, am zis ca trebuie sa profitam de ele. Am plecat cu noaptea in cap, asa ca am ajuns repede.
La locul cu pricina, din cauza secetei din ultima perioada, lacul era foarte scazut, iar prin canalul de la Grindul Chituc apa curgea invers, dinspre mare spre lac. Adica mai toata zona avea apa sarata sau salmastra. Adica zero peste. Adica trebuia sa facem drum-intors, spre zone cu potential pentru traistele noastre goale.
Ne intoarcem de pe drumurile de nisip si ne oprim intr-un sat, la cativa kilometri de Corbu, la o bodega, sa luam un Cico si ceva de rontait. Ulita goala, ca la sat, gaini plimbandu-se in voie, vreo doua babe mergand agale cu coliva spre biserica. Doua mese de plastic, cu cate 4 scaune de metal si cu o umbrela Golden Brau, pe post de terasa. La o masa, un nene mai in varsta, singur, cu o halba de vin in fata. La cealalta, ne asezam noi, gata sa facem planul pentru urmatoarele ore. Este 10 dimineata.
- Nu va suparati, ce masina e asta baieti, e cumva Renault? ne intreaba nenea singuratic de la cealalta masa…
- Nu taica, este un Opel Corsa.
- Am si eu un Renault Megane. Dar nu mai merg cu el de vreo 4 ani. N-are nici 5000 de kilometri la bord, era nou cand am avut accident cu el…
- Ce accident nene? intreb eu curios…
Omul se uita in jos, evitand sa ne priveasca in ochi, in timp ce toti 3 ne intoarcem spre el. Ia halba care mai are doua degete de lichid maroniu si o da pe gat. Se ridica si face doi pasi greoi, rari, spre noi. Imi dau seama ca are o proteza la piciorul stang, dar merge fara carje.
- Hai sa va arat ceva, zice omul zambind usor…
Cu gandul ca vom vedea ceva interesant, ca doar de aia se cheama expeditie, si daca tot nu am prins peste, macar sa vedem lucruri noi si ciudate, despre care sa avem ce povesti prietenilor, il urmam hlizindu-ne.
- Ce faceti, unde mergeti? ne intreaba omul traversand schiopatand strada, urmat de noi.
- Am fost la Chituc, la peste, dar n-am prins nimic, vrem sa mergem spre Cornu acum, la baltile alea doua cu salau, ii raspund.
- Pai nu mai e taica peste pe canal acolo, nici in lac, mai degraba va duceti spre Jurilovca, incolo, dar va trebuie barca.
Nu pare nimic iesit din comun. Omul ne povesteste una-alta, ca doar cunoaste bine zona. Il urmam, si 3 case mai incolo ne conduce intr-o curte. Doi catei dau din coada si vin spre noi. Miroase a iarna si a lemne arse in soba. O pisica galbena doarme pe un scaun.
- Haideti sa va dau o gura de palinca, eu am facut-o!
Nu refuzam, acolo un deget de tuica pe frigul asta, merge de minune. Ne asezam la o masa din spatele casei si omul acesta strain si primitor ne aduce o sticla de Borsec, dar plina cu palinca. Ne serveste si se aseaza langa noi. Ne spune ceva despre palinca lui de pruna, despre referendumul din Constanta si despre accidentul lui Huidu.
- Toate legile, amenzile, puscaria, nimic nu se compara cu ceea ce va simti Huidu toata viata. Cea mai mare pedeapsa din lume este cea pe care ti-o dai singur. Si o duci la ispasire pana la final.
Nenea ofteaza trist si se ridica de pe scaun. Ne face semn sa-l urmam. In spatele casei, in dreapta unei gradini bine aranjate, cu rasaduri drepte, curata, cu fiecare tarus perpendicular pe pamant, parca aliniat cu echerul, vad o sera micuta, imbracata in folie de plastic semi-transparenta. Omul intra pe o usa si se aprinde un bec.
Nu sunt legume. Nici fructe. Nici rasaduri. Un Renault Megane alb, ascuns pe jumatate de o prelata gri. Abia mai recunosti marca si modelul. A fost lovit extrem de violent in fata si lateral dreapta. Plafonul are stalpii din fata taiati cu flexul si ridicat cam jumatate de metru. Nu are usile din dreapta. Scaunul pasagerului este rupt, murdar, indoit. Bordul sta presat pe scaune. Nu mai exista niciun geam, niciun parbriz. In spate, stalpul dintre portiere este rupt si indoit spre interior aproape un metru. Roata fata este inca umflata, dar rupta cu tot cu fuzeta. Nu exista capota. Motorul este infundat in masina aproape pana dincolo de bord. Miroase a ulei si a mucegai. Incremenesc.
- Asta a mai ramas din masina cu care am avut accidentul acum 4 ani, in Constanta. A fost vina mea, nu m-am asigurat cand am iesit de pe strada aia nenorocita din Constanta…
Omul clacheaza, simt cum incepe sa planga si se aseaza pe un scaun de lemn, langa masina. Noi 3 ramanem inmarmuriti, cu paharele de tuica in mana. Am un deja-vu. E real ce se intampla? Ce cautam noi aici? Parca venisem la peste, pusi pe caterinca si acum 15 minute radeam si ne simteam bine. Simt, in adancul meu, ce va urma. Simt!
Omul fara nume, ospitalier si zambitor, sta asezat si intinde mana spre masina. Strange cu putere un stalp alb, nimic mai mult decat o bucata de tabla, un fier zgariat, si priveste in jos plangand.
- Aici au murit nevasta-mea si cu baiatul meu, acum 4 ani. Din vina mea, eu i-am omorat…
Un film cu un Megane hatchback alb, care iese de pe o strada fara sa se asigure mi se formeaza in minte. O masina rosie, dupa urmele de pe caroserie, o loveste din plin. Descarcerare, sunet asurzitor de flex, sirene de ambulanta si girofaruri. Multi gura-casca in jur, cioburi, miros de benzina, sange, pompieri. E prima oara cand imi dau seama ca acele stiri pe care le vad la televizor, cu accidente, decese, lacrimi si urlete sunt mai reale ca niciodata. Simt, traiesc asta.
Caderea prafului din jur ma asurzeste. Un caine latra si timpul parca se deblocheaza. Ti s-a intamplat vreodata in viata sa primesti atat de multa informatie, atat de socanta, atat de emotionanta, intr-un timp extrem de scurt, incat sa te pui pe ganduri daca cumva momentul este vis sau realitate? Eu asa m-am simtit.
Plecam. Omul se sterge la ochi si isi cere iertare. Pune cu grija prelata pe masina, de parca ar fi un bibelou. Mi-l si imaginez stand singur, noaptea tarziu, langa masina, cu o sticla de tarie, vorbind cu sotia si copilul sau, plangand seara de seara. Credeam ca stiu ce inseamna singuratatea. Dar abia acum am aflat…
Omul ne conduce pana in strada, revenindu-i o urma de zambet. Nu stim ce sa-i zicem, ii multumim. Ne urcam in masina si plecam. Caterinca noastra a disparut. Si tot ce putem sa discutam intre noi este daca o fi adevarat sau nu. Ma gandesc vrand-nevrand si la Huidu si-mi dau seama ca nu e deloc usor sa traiesti cu gandul ca ai ucis. Niciodata nu poti scapa de povara gandurilor tale, care se repeta iar si iar, la infinit…
Nu stiu cum este sa traiesti cu un asemenea gand. Nu vreau sa stiu. Sa ti se para ca e sfarsitul lumii, ca ai omorat doua persoane dragi tie, sau sa incerci sa te bucuri ca tu ai scapat cu viata?
Conduceti cu grija, conduceti in siguranta, conduceti calmi. Nu uitati ca inainte sa fim soferi, suntem oameni. Sa aveti parte doar de drumuri bune si de aventuri pe 4 roti hazlii si fericite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu