Mârlanul anului 2011 e un amestec de muşchi şi grăsime ambalate în tatuaje, bermude, maieu de firmă, cu eticheta la vedere. Gândeşte cu deştul mijlociu, pe care ţi-l arată înainte să te porcăie. Mers de primată odihnită, nu ocoleşte, despică mulţimea de pe trotuar. Priveşte-l pieziş şi eşti la un pas de dezastru. Respectă-l în p...m.! Dacă insişti, trece la flegme şi băga-mi-aş! Plin de euroi, înconjurat de ţoape flămânde care vânează tâmpiţii cu bani, sugerând pasiunea pentru tv, insule, modelling. Fetele din dotare freacă telefoanele, dau semesuri, chicotesc tâmp ca să atragă atenţia, stârnind mârâitul maimuţei, afundate în socoteli. El e noua gorilă de afaceri din Mamaia, care-i caută lui Piţi de lucru, să n-o prindă intemperiile pe centură.
Tomis. Marti, spre amurg, o cafenea de pe Tomis. Se mai potolise dogoarea, poluare cât încape. La un moment dat se aude un scrâşnet. Un BMW frânează bezmetic în buza trotuarului, parcând pieziş la doi paşi de prima masă a cafenelei. O piţi coboară din dreapta şi face cu mâna celor trei piţipoance aflate la masa cu pricina, care săriseră ca arse, crezând că le pulverizeză bivolul. Piţi: "Nu pot, tu, să-l obişnuiesc să nu mai meargă ca nebunul, e praf, îţi vine să vomezi când mergi cu el...".
Coboară şi bivolul. Bermude, maieu, ochelari de soare tocmai buni de asfinţit, tatuaje la greu, aproape cât Serghei, dar fără stil. Stupefiant: îşi scoate mobilul să le fotografieze pe proastele speriate. Ele: vai-fată-da'-ce ne-aţi speriat! Piţi, plină de sârme, mini-mini, maieu, ochelari soare. Sclipeşte iar: "Da' nu zici, fată, că ăsta a făcut şmecheria asta şi-n Halkidiki era să ne scuipe tâmpiţii ăia de sperietură, îi luase criza..." Răspuns, în cor, a lehamite: "Aăăă... Halkidiki....". — Da', mânca-v-aş, că e criză, se băgă ghiolbanul, mai puneţi şi voi osul la treabă ca să ştiţi ce-i-n lume ...".
Gelaţi, cu sclipiri de etnobotanice
Tomisul nu mai e ce-a fost. Fie nu s-au intors belfării din vacanţe, fie şi-au schimbat locaţia.
La ora prânzului, la interesecţia Traian – Tomis, noxe peste noxe, ca pe mircea în zi bună.
Ziua la cafenele începe tern. La 10, fetele, trase la faţă, frânte de oboseală, n-au ce strânge. Clienţi puţini, trafic intens, zgomot, miros de benzină arsă. Spre ora 11, câteva mese ocupate – tipi în trecere, doamne pensionare cu stare, foste colege de liceu, întâlniri de afaceri cu inşi stresaţi, arabi la o cafea, italieni în retragere la un şvarţ, domnişoare cu stare civilă liniştitoare, la bârfe.
Fiţeii apar după 11 şi ceva. Şpreiaţi, gelaţi, cu muşchi, sclipiri de etnobotanice, ochelari Cosa Nostra proptiţi pe moalele capului, unde tâmpeşte soarele. De regulă, ochelarii sunt programaţi să cadă la locul lor, pe nas, exact când se apropie întunericul.
La cafenea, când se aşază pe scaun, cocalarul îşi răscrăcănează membrele inferioare care au părul pieptănat îngrijit cu cărare. Fetele din dotare – chiloţi abia acoperiţi de mini, sârme, buze siliconate, unghii false, maieuri – afişează un aer demn, artiste de telenovelă trimise la munca de jos. Sub brâu. Freacă telefoanele, dau semesuri, chicotesc tâmp ca să atragă atenţia, stârnind mârâitul maimuţei, afundate în socoteli. El e noua gorilă de afaceri din Mamaia, care-şi bate capul să-i găsească lui Piţi de lucru, să n-o prindă intemperiile pe centură.
Aspiraţiile unei piţi respinse de Bote
Piţi şi cocalarul, toamna pe Tomis. O toamnă trasă din vară, cu fierbinţeli africane. Jmecherii nu mai sunt ce-au fost, nici Tomisul nu mai are strălucirea de altădată. Cocalarii s-au clasicizat, ele au ajuns asistente tv, mari animatoare, au enşpe scandaluri promoţionale la activ. Bădăranii sunt nişte bieţi interlopi plictisiţi.
Refuzate de Bote, prospăturile eşuează în modă cu texte imbecile pe face: "Sunt o persoană căreia îi place munca, şi nu o înţelege ca pe un effort, ci ca pe un efort de promovare... Iubesc animalele. Îmi place să călătoresc, şi sper ca într-o zi să «cuceresc» şi restul ţărilor care au rămas nevizitate pentru a «gusta» din cultura civilizaţiilor, şi desigur ca orice fată pot petrece ore în şir la cumpărături...". Ce v-am zis, Prado, Versailles...
O surpriză
Fără legătură cu cocalarii. O namilă în pantaloni scurţi, cu nevasta şi un bichon. La mijlocul trotuarului, în faţă la fostul magazin Zapp, azi bancă, bichonul se aşază adecvat şi îşi depune nevoile. Namila privea cu tandreţe. Nevasta la fel. Ale dracului neamuri proaste, dau să mormăi. Dar n-apuc. Namila scoate o punguţă de plastic, ia rahatul, îl strânge cu grijă şi-l aruncă la coş. E limpede, nu mai e Tomisul de odinioară. Cei doi se îndepărtează apoi, schimbând două vorbe în nemţeşte.
